Probabil că puține evenimente au mai impresionat atât de mult sufletul oamenilor, ca scufundarea Titanicului, acel vas imens, înzestrat cu un lux orbitor, despre care se spunea că nici Dumnezeu Însuși nu l-ar putea scufunda vreodată. Tocmai de aceea se renunțase la rachetele de semnalizare și la dotarea cu un număr suficient de bărci de salvare, fiind considerate inutile. Siguranța pe care o prezenta vasul, precum și experiența vestitului căpitan Smith serveau drept garanție pentru o călătorie fără griji.

Într-o atmosferă de bucurie, zeci de mii de oameni erau prezenți în port, la data de 10 aprilie, 1912 pentru a-și lua rămas bun de la cei peste 2200 de pasageri ai acestui vas, în prima cursă pe care o făcea acesta. Nimeni nu bănuia că peste numai trei zile toate ziarele din lume vor publica zguduitoarea știre legată de scufundarea acestui vas.

Vasul se afla la 400 de leghe marine de țărm, când au început să apară mai multe semnale radio disperate, emise de un vas din apropiere, care avertiza cu privire la prezența gheții. John Phillips, radiotelegrafistul celui mai mare vas din lume a trimis următorul răspuns: "Omule, ține-ți gura! Am treabă!" În fața morții însă, doar câteva ore mai târziu, el va striga disperat către Dumnezeu.

La ora 23:40, un iceberg a lovit vaporul lateral, spintecându-l; în vreme ce în saloane se continuau dansul și băutura. De la bordul navei au început să fie transmise acum semnale febrile către vasul aflat în apropiere.

Puținele bărci de salvare au fost imediat umplute cu femei și copii. Foarte mulți oameni ofereau un milion de dolari pentru a cumpăra un loc în aceste bărci.

În timp ce Titanicul căpăta din ce în ce mai mult o înclinație îngrijorătoare, orchestra cânta boogie-woogie. Într-un târziu, luând pentru ultima oară bagheta, dirijorul Hartley a dat ordin orchestrei să intoneze coralul: "Mai aproape, Doamne, către Tine..." Mulți erau aceia care cântau impresionați și zguduiți împreună cu orchestra, câțiva se rugau, alții blestemau.

Într-un târziu s-a auzit în difuzor vocea căpitanului Smith: "Nava se scufundă. Echipaj și ofițeri ai Titanicului, sunteți eliberați de orice sarcină. V-ați făcut datoria, dovedindu-vă a fi demni de numele britanic! Să scape cine poate! Dumnezeu să fie cu voi!"

Titanicul s-a scufundat în 2 ore și 40 de minute. În tot acest timp pe vapor s-au petrecut scene dramatice. Vasul Carpathia a venit urgent la locul catastrofei, reușind să salveze 700 de oameni, dar peste 1500 de suflete și-au găsit sfârșitul în noaptea aceea. Titanicul a pornit din port ca un simbol al puterii omenești și a trăirii fără Dumnezeu, dar el a devenit în final o metaforă a morții. Fără să știm, toți navigăm la bordul unui "Titanic".

Siguri de sine, fără nici o grijă, mândri și făcându-ne multe planuri, ne îngrijim ca drumul să ne fie cât mai agreabil. Dumnezeu ne timite semnale de avertizare, dar noi strigăm enervați: "Ține-ți gura! Am treabă!"

Apoi apare inevitabilul. Catastrofa. Îngroziți, dăm vina pe soarta, care ne-a fost potrivnică. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că mândria merge înaintea pierzării.

Istoria confirmă ceea ce ne învață Biblia, și aume că nu există securitate deplină pentru un om înstrăinat de Dumnezeu.

Chiar dacă nu-ți surâde ideea, tu ești un pasager, sau poate chiar și unul dintre proiectanții Titanicului. Planeta pe care trăim a devenit un imens Titanic ce se îndreaptă inevitabil spre o mare catastrofă. Cuvântul profetic al lui Dumnezeu ne spune clar acest lucru.

Eu nu vreau să te sperii ci să îți spun că încă mai există salvare. Individuală, din nefericire, nu colectivă. Dar tu poți fi salvat, înainte ca această planetă să devină locul de desfășurare a mâniei lui Dumnezeu.

Astăzi încă mai ești așteptat. Mâine s-ar putea să-ți oferi toată averea pentru un singur loc în barca de salvare, dar atunci va fi prea târziu.

Reține: noi navigăm la bordul unui imens Titanic, dar Dumnezeu îți vorbește astăzi și-ți cere să-ți pui încrederea doar în El.

Când Titanicul a pornit în prima și totodată ultima lui cursă, existau trei categorii de oameni pe vas. La clasa a 3-a călătoreau emigranții care sperau să înceapă în America o viață nouă. Clasa a 2-a era ocupată cu oameni de afaceri, iar la clasa întâia călătoreau câteva personalități proeminente ale epocii.

După scufundarea Titanicului, compania care construise acest vas a afișat două tăblițe pe ușa de intrare. Pe una era scris: "Cunoscut și salvat", iar pe cealaltă "Cunoscut și pierdut". La sfârșit nu a mai contat că cineva a fost bancher sau sărac, un om realizat profesional sau un umil emigrant. Ceea ce a contat a fost dacă omul era salvat sau pierdut.

Tu din care clasă ai vrea să faci parte? Dintre cei ce călătoresc acum la clasa întâia, sau din grupul celor salvați? Dumnezeu încă mai așteaptă răspunsul tău.

Eva Hard împreună cu mama ei au fost primele persoane care au ieșit pe punte, imediat după izbitura provocată de lovirea aisbergului. Ea relatează: "Când mama mea a citit pe vas că acesta nu se poate scufunda ea a spus: "Nimănui nu-i este îngăduit să spună așa ceva despre un obiect creat de om. Aceasta înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu." Ea și-a purtat paltonul tot timpul pe ea, dormea în timpul zilei și veghea în timpul nopții. Când vasul a fost izbit, ea a știut imediat ce s-a întâmplat, iar noi am fost primele pe punte."

"... voi înșivă știți că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Când vor zice "Pace și liniște", atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată, și nu va fi chip de scăpare" (1 Tesaloniceni 5:2).

N-ai vrea și tu să te încrezi astăzi în Singurul care te poate salva? Din mâna Lui nimeni nu te va mai putea smulge atunci când toate lucrurile de pe pământ se vor clătina.

Atunci când catastrofa de pe Titanic devenea evidentă, un lord englez a apărut în fracul de gală, împreună cu servitorul său. Ei doreau să se despartă de viață într-un mod demn.

Tot așa, unii oameni, pentru a-și liniști cugetul, preferă să afișeze o demnitate aparentă, în loc să caute, chiar și în ultimul ceas împăcarea cu Dumnezeu.

În cele câteva ore care au urmat lovirii Titanicului de aisberg, pe vapor și în apă s-au petrecut lucruri dramatice. Oamenii au devenit în același timp eroi sau lași, sfinți sau monștri.

În apa rece ca gheața, timp de 50 de minute s-au auzit numai strigătele disperate ale celor ce-și vedeau moartea cu ochii. John Harper se lupta și el împotriva morții umede și reci. Dar el era un om dedicat lui Dumnezeu, plin de dorința de a predica oamenilor Evanghelia salvatoare, despre iertarea păcatelor prin sângele lui Isus Cristos. În timp ce el înota în apă, un alt pasager agățat de o scândură, înota spre evanghelist. Acesta a strigat celui naufragiat: "Sunteți mântuit?" Răspunsul a venit repede: "NU!" Evanghelistul i-a strigat: "Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit! Faptele apostolilor 16.31!" Înainte ca omul să poată răspunde, un val l-a răpit într-o altă direcție. Mai târziu, valurile i-au adus din nou împreună. evanghelistul, cu un ultim efort i-a strigat încă o dată: "Sunteți mântuit?" Răspunsul a venit din nou: NU! Harper a strigat din nou: "Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit!" după care a fost înghițit de valuri pentru totdeauna.

Omul acela a fost mai târziu salvat și pretutindeni mărturisea că el a fost ultimul convertit al lui John Harper. Pentru un om al lui Dumnezeu, salvarea altor suflete este mai importantă decât propria-i viață.

Eu cred că dacă un medic te-a vindecat de o boală foarte grea, tu vei îndruma și pe alții la el. Singurul care poate să te vindece de boala păcatului este Isus. Eu te îndemn să-ți încredințezi viața în mâna Lui, deoarece El este singura ființă care-ți poate schimba viața. Degeaba vei căuta să te ascunzi de El. Mai devreme sau mai târziu vei sta în fața Lui pentru a-ți primi răsplata sau pedeapsa.

Ne aflăm într-o clasă de filozofie la universitate, la începutul semestrului. Profesorul se plimbă cu mâinile la spate. Studenții îl urmăresc atent. După un timp, cu voce gravă și rotindu-și privirea peste clasă, profesorul spune:

- Să vă spun problema pe care o are filozofia cu ideea existenței lui Dumnezeu.

Profesorul ateu face o pauză, după care se adresează unui student și-i cere să se ridice în picioare.

- Ești creștin, nu-i așa?

- Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbește cu înțeles, „Ah, Biblia iarăși!”. Se gândește o clipă.

- Hai să încep ușor cu tine. Să zicem că unul din voi e bolnav, și tu poți să-l vimdeci. Să zicem că ști cum să-l vindeci. Îl ajuți sau nu? Ai încerca să-l ajuți?

- N-aș putea să spun lucrul acesta.

- De ce nu? Ajuți un om bolnav, faci o faptă bună. De fapt, oricare din noi ar ajuta un bolnav dacă ar putea... dar Dumnezeu, care ziceți că poate orice, de ce nu-l ajută?

Nici un răspuns.

- Ascultați ce vă spun: Dumnezeu nu-l ajută! Fratele meu a fost credincios și a murit de cancer deși se ruga în fiecare zi lui Isus să-l vindece. Cum poți spune că Isus e bun atunci? Poți să-mi răspunzi?

Nici un răspuns.

Profesorul își schimbă privirea în blândețe. „Nu, sigur că nu poți să-mi răspunzi!”. Ia paharul de pe catedră să bea apă, ca să-i dea timp studentului să cugete mai bine. „În filozofie trebuie să mergi încet cu începătorii. Hai s-o luăm de la capăt: E Dumnezeu bun?”

- Ăăă... da, domnule profesor!

- Da, desigur că există.

- Bine ai zis. Răul este pretutindeni, dar am zis mai înainte că Dumnezeu le-a creat pe toate, așa este?

Nici un răspuns.

- Există boală în lume? Imoralitate? Ură? Lucruri urâte? Toate lucrurile acestea groaznice, există sau nu în lume?

- Da, domnule, spune studentul mișcându-se de pe un picior pe altul.

- Cine le-a făcut?

Din nou nici un răspuns.

Dintr-odată, profesorul ridică tonul și începe să strige: „Cine le-a făcut pe acestea? Spune-mi, mă, că doar ai minte!” Apoi se apropie de student, și cu degetul aproape în ochii acestuia îi strigă: „Dumnezeu, despre care zici că e bun, a făcut tot răul din lume, nu-i așa?”

Studentul tace. Își pleacă rușinat capul și nu îndrăznește să-l privească în ochi pe profesor. Acesta se îndreaptă spre centrul clasei, ca o panteră gata să-și termine prada. Clasa tace de piatră.

- Spune-mi, cum poți să zici că Dumnezeu e bun, când a făcut tot răul din lume? În toate vremurile? Toată cruzimea, durerea, torturile, moartea, degradarea, suferința, toate făcute de un Dumnezeu care zici că e bun?

Nici un răspuns.

Profesorul scutură din cap compătimitor. „Știința spune că avem cinci simțuri cu care poți identifica și observa lumea din jur. L-ai văzut pe Isus?"

Studentul nu știe ce să spună.

- Nu tăcea, spune-mi, l-ai simțit cu simțurile tale?

- Nu, domnule, mi-e teamă că nu l-am simțit.

- Aha, ți-e teamă, dar totuși crezi în El, nu-i așa?

Studentul îl privește rușinat și tace.

Profesorul zâmbește: „Aha, încă un creștin naiv vrea să vorbească. Vino, vino băiete. Spune, să auzim și noi ceva, că până acum n-ați spus nimic”.

Tânărul al doilea se ridică și spune cu voce sigură:

- Ați prezentat câteva puncte foarte interesante, domnule, dar am și eu câteva întrebări simple: Există căldură?

Profesorul se încruntă puțin, și apoi zice:

- Sigur că există.

- Există frig?

- Sigur că da.

- NU, domnule profesor, nu există frig.

Profesorul face ochii mici. Clasa îngheață în tăcere. Studentul continuă:

- Puteți avea câtă căldură vreți, căldură mare, mega-căldură, temperaturi înalte, temperatură incandescentă, și puteți avea căldură mai puțină, foarte puțină, sau puteți să nu aveți căldură deloc, și punctul acela este numit temperatura minimă sau punctul de zero absolut, -458 de grade, care înseamnă că nu există nici un fel de căldură. Dacă ar exista frig, ca entitate fizică, am putea coborî temperatura mai jos de zero absolut. Frig e un cuvânt pe care îl folosim pentru absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura o putem măsura în unități de temperatură, fiindcă, vedeți, căldura este energie, frigul nu. Frigul nu e opusul căldurii, ci este absența căldurii.

Tăcere deplină în clasă. Profesorul simte că ar trebui să spună ceva, dar nu-i vine nimic în minte.

- Există întuneric, domnule profesor?

- Asta e o întrebare și mai nebună. Ce este noaptea? Toți știm că este întuneric. Ce vrei să zici?

- Deci spuneți că există întuneric?

În ciuda nervilor, profesorul zâmbește fals în fața curajului acestui student. „Da, semestrul acesta o să ne distrăm de minune... dar spune-mi unde vrei să ajungi, tinere!"

- Da, domnule, punctul pe care vreau să-l subliniez este că premizele filozofice cu care ați pornit discuția sunt greșite, și deci conluzia la care ați ajuns este greșită de asemenea.

Profesorul se irită: „Ce premize greșite? Cum îndrăznești să...”

- Domnule, să vă explic ce vreau să spun.

Clasa e pur și simplu încremenită.

- Explică, da, așteptăm cu toții să explici! – vorbește larg profesorul, încercând vădit să ia controlul situației. Face semn cu mâna studentului să continue.

- Dumneavoastră considerați lucrurile din perspectiva dualității. De exemplu, există moarte și viață, există rău și bine, există un Dumnezeu bun, și unul rău sau Satana. Îl considerați pe Dumnezeu ca ceva finit, ceva care poate fi măsurat. Domnule profesor, știința nu poate explica nici gândirea omenească. Folosește electricitatea, magnetismul, dar nu le-a văzut niciodată, și nici nu le înțelege deplin. A considera moartea ca opusul vieții înseamnă a nu vedea că moartea nu poate exista ca un lucru substantiv în sine. Moartea nu e opusul vieții, ci, simplu, absența vieții.

Tânărul ia un ziar ascuns pe sub caietele de pe banca unui coleg. „Aici e una din cele mai stricate și imorale reviste care poate fi. Ați întrebat dacă există imoralitate. Și bineînțeles, răspunsul este, Există! E greșit: imoralitatea este absența moralității. Există nedreptate? Există, dar e doar un fel de a spune că nu e moralitate. Există rău? NU. Există doar absența binelui”.

Profesorul s-a făcut ca varul. De mânie, își strânge dinții. Credinciosul continuă:

- Dacă există rău în lume, și toți suntem de acord că există, atunci Dumnezeu, dacă există ... (vorbește apăsat ca să ironizeze necredința profesorului), atunci Dumnezeu îngăduie lucrul acesta fiindcă vrea să îndeplinească ceva prin agenția acestui rău. Ce credeți că vrea să facă prin rău? Vrea să vadă dacă fiecare din noi, prin libera noastră voință e gata să-l caute, să-l aleagă.

Profesorul se adună puțin: „Ca om de știință în filozofie, nu văd de ce discutăm aici despre libera alegere. Ca realist, neg absolut existența lui Dumnezeu, sau orice alt factor teologic ca făcând parte din ecuația existenței universului nostru observabil”.

- Aș fi zis că absența unui cod moral înscris de Dumnezeu în lume ar fi lucrul cel mai clar observabil în univers, continuă tânărul credincios netulburat. Ziarele de scandal fac milioane de dolari scriind despre lucrurile cele mai murdare. Ori, ne-ați întrebat dacă există imoralitate, ca să ne arătați că nu există Dumnezeu. Dar prin aceasta ați pronunțat deja o concluzie provenită dintr-un cod moral, care ne spune instinctiv că unele lucruri sunt morale și altele nu. Nu credeți că tocmai prin aceasta ați dovedit că există Dumnezeu, domnule profesor?

- Spuneți-mi, domnule profesor, îi învățați pe studenți că au evoluat din maimuță?

- Dacă te referi la procesul de evoluție naturală, da, îi învăț.

- Ați observat evoluția vreodată cu ochii dumneavoastră?

Profesorul scoate un țîîî prelung printre dinți și se uită în clasă ca să vadă dacă ține cineva cu el.

- Domnule profesor, din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției, și nici nu poate să-l dovedească a fi un proces care se desfășoară astăzi în natură, nu înseamnă că predați în clasa aceasta părerea dumneavoastră, care pare să fie greșită? Astfel stând lucrurile, mai puteți spune că sunteți savant în filozofie?

- Trec cu vederea obrăznicia aceasta, tinere, având în vedere că discutăm teorii ipotetice. Ai terminat ce aveai de spus?

- Deci nu sunteți de acord că Dumnezeu a creat un cod moral de conduită, dar folosiți acest cod moral, cu toate că nu vreți să-L recunoașteți pe Cel care a implantat codul acesta în noi. Iar, pe de altă parte, predați o teorie neverificabilă ca ceva științific pentru a combate existența unui Creator. Nu vi se pare că aceasta nu e deloc știință?

- Eu cred în ce există, aceasta este știința.

- Ați spus deja, și pe drept, că știința este studiul lucrurilor și al fenomenelor observabile. Dar știința definită astfel are deja premize care sunt greșite...

- Știința e greșită? Băiete, fii atent ce spui!

Clasa începe să râdă, dar nimeni nu știe de cine. Tânărul rămâne pe poziție: „ca să continuu punctul pe care l-ați subliniat adineauri cu colegul meu, să vă spun unde ajungem”. Tânărul își rotește privirea în clasă: „E cineva aici care a văzut creierul domnului profesor?” Clasa tace. „A auzit cineva vreodată creierul vorbind ceva? L-a atins cineva? L-a mirosit cumva? Se pare că nimeni”.

Tânărul dă din cap ca și cum ar fi fost foarte trist. „Se pare că nimeni din clasă nu a avut vreo percepere senzorială a creierului domnului profesor. Ei bine, după teoria dumneavoastră, domnule profesor, a regulilor științei, a studiului empiric al naturii, al evenimentelor demonstrabile și a rațiunii, trebuie să tragem concluzia, și vă rog, scuzați-mă, dar e teoria dumneavoastră! – creierul dumneavoastră nu există”.

Clasa izbucnește în râs, iar tânărul creștin se așează.

Nici n-aș fi visat că el ar putea fi un hoț! Ne împrietenisem de scurtă vreme. "Un comic a devenit comis voiajor", au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat zâmbind. M-am interesat în legătură cu originea sa. A spus că avusese legături cu diferite distilerii de rachiu. De asemenea, era în relații cu o firmă producătoare de țigări. "În prezent sunt reprezentantul unei reviste", continuă el.

Astfel că l-am lăsat să intre în sufragerie.

"În viața mea alcoolul și tutunul nu au nici un loc", i-am spus în mod expres. "Deoarece sunt credincios, trupul meu este templul Duhului Sfânt." Convingerile mele l-au lăsat absolut rece. El voia să-și păstreze părerile lui, iar eu puteam să le țin pe ale mele.

Vă imaginați că m-am îndoit de autenticitatea unora dintre povestirile sale. Și totuși, trebuie să admit că am găsit captivante multe dintre experiențele sale. L-am invitat să vină din nou seara următoare. "Poate că voi reuși să am o bună influență asupra lui", mă gândeam.

Soția mi-a amintit că noua sa vizită se suprapune timpului de rugăciune de miercuri seara. "Da, ar fi trebuit să merg acolo", am admis eu, "însă nu pot retrage invitația pe care am făcut-o acestui prieten." Soția nu a fost încântată de această vizită. Ea a zis: "Pur și simplu nu am încredere în el." Ea a devenit tot mai îngrijorată, pe măsură ce el consuma tot mai mult timpul nostru.

Ziua îmi părea plictisitoare în comparație cu serile în care ne vizita acest ins. El a avea o fantezie captivantă. Stăteam acolo și râdeam când își povestea aventurile. Conflictele lui cu legea erau de-a dreptul palpitante.

Povestirile sale aveau un farmec deosebit. De obicei ele aveau și scene murdare și de aceea trebuia să-l reduc mereu la tăcere.

După aceea a început să-i influențeze pe fiul meu care e adolescent și fiica mea care are nouă ani. Abia așteptau să audă ultimele sale glume și poveștile sale incitante. Ar fi fost gata să-l asculte ore în șir, dacă le-aș fi permis. Toate aceste diversiuni i-au împiedecat pe copii să învețe și i-au afectat și din punct de vedere al sănătății. Până la urmă, am început să mă îngrijorez și eu din cauza prezenței acestui tip în căminul nostru.

Și atunci s-a întâmplat ceva! A fost exact "picătura care a făcut să se reverse paharul". Într-o zi am constatat că-mi lipseau mai multe cărți. "Poate că tipul este un hoț", m-am gândit eu, "și dacă este așa, atunci cine știe câte alte lucruri nu ne-a mai luat?".

El arăta suspect. Eram atât de pornit, încât m-am hotărât să-i contactez și pe vecinii mei. Am descoperit împreună că și de acolo a sustras multe lucruri. M-am minunat de modul șiret în care a acționat. În orice caz, s-a confirmat temerea pe care soția mea a avut-o de la început.

Într-o altă familie s-a prezentat drept profesor de religie. Un alt vecin, om de afaceri, l-a considerat specialist în eficiență. "El are ceea ce îi este necesar unui om de afaceri de succes." Le-am propus acestor oameni să-și controleze averea. Cei mai mulți au descoperit că le lipsea ceva.

Am remarcat că dintr-o casă lipseau revistele creștine. În alta a dispărut Biblia. Am fost uimit să aud că ei au discutat acasă cu acest tip tocmai în timpul serviciului divin de duminică dimineața și al orei de rugăciune de miercuri seara.

În cele din urmă, mi-am dat seama că vizitatorul meu era un hoț împătimit. El a furat cărțile, revistele și timpul meu. Însă cel mai mult mi-a părut rău de faptul că prietenia mea lăuntrică cu Isus Cristos a fost afectată ca și serile în care aveam părtășie cu familia și cu prietenii mei.

Unii oameni au pierdut lucruri de valoare, nu doar mărunțișuri. Experiențele spirituale și părtășia familială au fost înlocuite cu o distracție scurtă, superficială.

Acest ins nu mai vine în casa noastră. El ar fi de fapt inofensiv, dacă aș putea să-l țin în frâu. Oamenii care fură nu sunt întotdeauna răi. Chiar și acesta ar putea, uneori, să aducă vești folositoare. În tot cazul, ar trebui să ținem ochii deschiși, pentru că altfel ne va fura mereu câte ceva.

Din când în când îl mai văd pe la vecinii mei. El îi ține în tensiune oră de oră. Am încercat să-mi aduc aminte de numele lui, ca să vă atenționez și pe dumneavoastră. Din nefericire l-am uitat. Însă inițialele sale nu le voi uita niciodată. Ele sunt T.V.

Aș fi curios să știu ce ți-a furat ție TV. Timp? Timpul de părtășie cu Dumnezeu? O lectură bună? Discuții folositoare? Frecventa-rea serviciilor divine? Participarea la orele de religie din biserica ta? Controlează-ți încă o dată lista! Vei fi probabil uimit de ceea ce vei constata că-ți lipsește.

Acest tip șiret îmi aduce aminte de un cal sălbatic. Trebuie să stai foarte bine pe el și să ții strâns de hățuri, altfel o ia razna. Dacă nu-l stăpânești tu, atunci te stăpânește el pe tine.

La tarmul marii statea farul: înfipt drept în stânca, neclintit si falnic înfruntând furia valurilor, raspândind raza lui de speranta si bucurie peste genunile noptii. Era vopsit curat, mândria tuturor pescarilor din sat. Era zidit înalt, sa-l poata vedea de departe corabierii în drum spre un liman de odihna.

Dar cel mai fericit si cinstit de toti era paznicul farului - omul cu slujba sa îngrijeasca de far si sa puna ulei în rezervoarele lui ca sa poata lumina fara întrerupere.

Si iata ca într-o zi a venit un om la paznic sa-i ceara niste ulei, pentru ca avea nevoie acasa. Si paznicul s-a gândit: "Tot am eu un felinar de rezerva la far, hai sa-i dau omului ulei de acolo" si i-a dat ulei din uleiul farului. Într-alta seara a venit altul sa-i ceara ulei, si paznicul i-a dat si lui. Apoi au mai venit si altii, si altii. Si toti luau ulei din uleiul farului.

Ca sa-l rasplateasca, oamenii din sat au ales pe paznicul farului primar.

...Târziu, într-o noapte, de departe din întunericul si vâltoarea valurilor s-a auzit sirena unui vapor în naufragiu. Paznicul farului, acum primar cu nume vestit, s-a trezit din somn si a alergat sus la festila farului; se stingea. Nu mai avea ulei! A fugit sa ia felinarul de rezerva, dar si acolo rezervorul era uscat. Nu mai avea nici acolo ulei.

Si farul s-a stins!

În zori, satenii au gasit la piciorul de stânca al farului - înalt frumos, curat, dar rece si stins - corabia sfarâmata.

A putut fi paznicul farului cel mai bine vazut om din sat, cel mai respectat, a putut fi el primar, toate n-au folosit la nimic. O corabie avea nevoie de ajutor, de lumina. S-a distrus de stânca fiindca paznicul nu si-a facut datoria. Atât era datoria lui: sa vegheze ca farul sa lumineze. Iar el a facut altele, dar n-a pastrat lumina.

Biserica lui Cristos a fost trimisa, a fost împuternicita, a primit misiunea speciala sa vesteasca Evanghelia, sa proclame mântuirea, sa strapunga întunericul de groaza al lumii cu stralucirea de nadejde si bucurie a Evangheliei, sa îndrepte privirile naufragiatilor înspre limanul de pace si odihna. Aceasta e misiunea ei cea dintâi.

Biserica de azi, sau organizatiile bisericesti, pot ajunge mari, vestite, cinstite de lume, bine organizate, bogate. Când nu mai au marturisirea Evangheliei în prim plan, ajung reci, seci, fara lumina, fara valoare.

Mai bine un toiag strâmb,

Dar care sa te tina

Decât un felinar de aur

Si fara de lumina.

Mai bine o biserica saraca, dar misionara. Mai bine o Biserica din Filadelfia, cu "putina putere", care însa pazeste Cuvântul ceresc si nu tagaduieste Numele Domnului - acesteia îi pune El înainte o usa deschisa - decât o Laodicea care se crede bogata, dar pe care Domnul o varsa din gura Lui.

E vremea cercetarii.

Pastram noi farul aprins, sau ne risipim uleiul pentru interese personale, mici, lumesti? Nu lasati sa se stinga lumina! Cei din valuri, din întuneric, sunt fratii nostri.

Astazi El cheama înca: